luni, 28 februarie 2011
sâmbătă, 26 februarie 2011
Mircea Eliade în Jurnalul portughez
Eu, îndată ce iau contact real cu trecutul, îndată ce mă las prins în amintiri - mă simt atât de copleşit, atât de năruit, încât aş risca să mă dizolv de disperare şi tristeţe. Încă din prima tinereţe aveam groază de năvala amintirilor, care mă făceau să sufăr de teribile melancolii.Numai în ultimii ani am înţeles că melancolia este singura experienţă religioasă pe care mi-a îngăduit-o Dumnezeu. Şi ea poate izvorî din orice; dar mai cu seamă din amintirea celor ce au fost.
Tribute 2 Yesterday
Am momente in care imi imaginez ca sunt in calator in propria mea viata.Acest tren,se grabeste inspre destinatia viitor.
Uneori mi-e dor de toate statiile prin care am trecut si ma gandesc ce bine era dc acest tren nu se conducea automat.
Mi-e dor de trecut,dincolo de nostalgia si amintirile pe care le produce.
Poate ca imi lipseste simplitatea sau poate,o varianta mai neslefuita si mai fericita a mea...sau mirosul merelor cu scortisoara,coapte in cuptorul de la tara.
Maturitatea are farmecul ei...e un fel de feedback al evolutiei...
Ma gandeam ca poate urmele pe care le-am lasat in trecut,nu s-au sters si ca poate pot sa mai fiu in acei papucei... ca omul mare din mine poate sa calce inca pe ele.
...trecutul mi-a fost un parinte care mi-a oferit nasterea sociala,el contribuind la ceea ce reprezint in prezent,cu toate maririle si caderile mele.
Si pentru ca trecutul meu sa nu creada ca l-am uitat,o data pe an...imi cumpar prajitura Bucuresti,care cu toate ca nu-mi gadila papilele gustative cum obisnuia sa o faca:))),are capacitatea de a ma transfera acolo...Imi pun rucsacul in spate si merg sa vizitez locurile in care am crescut,cu toate ca ma simt ca un musafir nepoliticos pentru ca nu stiu ce cadou sa duc in dar acelor locuri care mi-au oferit atatea si inca o fac...Cum voi putea eu sa le rasplatesc?
Cate ploi ma udau neconditionat...cate bataturi aveam de la mersul desculta ...cate zgarieturi vorbeau despre culesul maceselor...si padurea...cred ca tipam mai tare decat orice vietuitor al ei:))...Campurile acele cu flori,erau flori pe care le pastram tot restul anului...
Intotdeauna vom avea trecut,el este infinit..orice prezent si viitor ajung la un moment dat... trecut.
Mi-e dor sa nu-mi mai fie dor,asa ca maine merg la bunci...o sa incerc sa-mi potrivesc bocancii,in urmele trecute dar niciodata uitate.
joi, 24 februarie 2011
Mi-ar placea sa ma autosensibilizez atunci cand ma gandesc la moarte.Nu pot.
Nu mi-e nimic strain,caci mor in fiecare noapte...putin cate putin...
Somnul terestru este precum o moarte clinica.
El ne initiaza zilnic,urmand ca atunci cand suntem pregatiti,sa pasim spre somnul fizic etern si universal.
Cum sa ne temem de moarte?!Noi toti suntem exerti in arta de a muri.
sâmbătă, 19 februarie 2011
joi, 10 februarie 2011
"Nevoia de Fericire"
Pentru noi,fericirea pare atat de vitala incat parem dispusi sa o ridicam la rangul de nevoie fiziologica.Setea de fericirea se intalneste in dorinte,rugaciuni,expectante..."sa fiu fericita si sa..."/ "sanatate,fericire..."
Sa imi permit luxul de a o eticheta drept un cliseu existential...?
Din pmdv.fericirea trebuie sa corespunda cu o stare de bine atat fizic,cat si psihic si emotional.Apoi,consider ca acest sentiment este intim si personal deoarece fiecare il percepe si traieste in felul lui, aceasta fericire izvorand din expectante proprii si diferite.Pana la urma,fericirea este in stransa legatura cu ceea ce ne dorim Noi pentru Noi.Insa...de cele mai multe ori,din cauza mediului si a culturii in care evoluam spiritual si social...ajungem sa ne dorim ce altii isi doresc pentru noi sau sa ne dorim ce-si doresc altii pentru ca "asa trebuie,asa se face,asa este bine".
Inca din prima copilarie,cultura noastra ne impune indirect imbratisarea unei realitati fictive,de basm.Ascultam aceste mituri si povestioare cu ochii,urechile si gura larg cascate:)))si ne propunem sa ajungem printi si printese...Militez pentru gandirea pozitiva,insa intr-o realitate obiectiva.In goana noastra prin viata,incercam tot felul de strategii pentru ca trenul vietii sa se opreasca mereu in statii precum :Fericire,Iubire,Frumos.Insa,uneori...pentru a ajunge la acestea,trebuie sa facem opriri si in statii mai mutin apreciate de catre noi.
Daca vrem sa ajungem sa fim fericiti,trebuie sa stim in primul rand,care sunt lucrurile care ne fac fericiti...fericiti cu adevarat.
Daca fericirea ta imi pare un chilipir si nu ma sfiesc sa fac polemica pe baza ei...nu ma baga in seama.E fericirea ta,iar eu...n-am capacitatea de a o intelege.De ce nu detinem aceasta capacitate?!Pentru ca...ne raportam mereu la propria persoana.Daca o anumita chestiune se ridica deasupra capacitatii mele de comprehensiune,atunci intervine tendinta de neacceptare,de negare a acesteia. Atunci cand vrem sa fim fericiti,trebuie sa fim si realisti si pragmatici.Trebuie sa ne evaluam obiectiv resursele de care dispunem in cucerirea telurilor propuse.Pot sa sper ca voi ajunge o atleta de performanta in ciuda faptului ca sufar de insuficienta respiratorie,insa este putin probabil...pot sa sper insa neevaluandu`mi obiectiv resursele,ma condamn din prima instanta,la o dezamagire cu probabilitate insemnata.As putea sa ma focalizez si sa excelez intr`o alta sarcina,sarcina care sa nu se intersescteze cu problema/defectul de care sufar.
Apropo de defecte si fericire...defectele si imperfectiunile ne fac unici,ne individualizeaza si in loc sa ne focusam sa le ascundem si sa fim nefericiti din cauza lor,e adaptativ sa invatam sa traim cu ele.Stiu ca stereotipiile sociale vorbesc despre perfectiune,dar uneori mi se pare ca parametrii acestui concept s-au format dupa urmatorul criteriu"sa ne gandim cum nu putem sa fim niciodata":)))Mie imi place sa cred ca sunt perfecta in imperfectiunea mea:)
Exista atatea diferente intre noi,incat uneori...ma gandesc ca lumea asta e prea mica pentru a ne inalta aripile fara sa ne deviem zborul unul altuia.Totusi...acest lucru nu ne impiedica sa fim fericiti.
marți, 8 februarie 2011
"Nasterea"si "Moartea"reprezinta 2 concepte care servesc drept fundament fiecarei existente,inclusiv celei emotionale,numita popular sentimentala.In opinia mea,faza incipienta a sentimentului este emotia,care mai apoi,se transforma in traire,care culmineaza cu sentimentul.Sentimentele sunt ca o fresca pe care pensulele - spatiu si timp le contureaza,insa timpul are rolul de judecator in ceea ce priveste durata existentiala si intensitatea acestora.
Ma intreb...ce se intampla cu sentimentele care mor...?probabil ca ele mor din dorinta de a ceda locul altor emotii,mai tinere si mai pline de viata.
Oamenii au adesea,o nevoie aparte de sincron emotional:vor sa simta la unison un anumit sentiment,iar cand acest lucru nu se materializeaza,sentimentele lor imbraca o forma pe care ei o percep drept "dureroasa".Astfel... un sentiment ajunge sa-l declanseze pe altul,rezultand sentimente care se asorteaza si cele care sunt in contrast(afectiune-iubire ; iubire-ura).E adaptativ ca oamenii ca invete ca lumea emotiilor este de cele mai multe ori incontrolabila si iminenta si ca ei nu pot seta nasterea si moartea sentimentala,precum ai seta ora unui orologiu....stiu ca ni se pare nedrept faptul ca nu putem controla tot ceea ce "se naste" din noi,cu toate ca,teoretic...corpul uman se afla in posesia si la dispozitia noastra.
Sentimentele au, ca si noi...o lume a lor.Aceasta lumea ramane neatinsa gratie usitei miniaturale prin care noi nu putem patrunde pentru a face ordine dupa bunul nostru plac.
sâmbătă, 5 februarie 2011
marți, 1 februarie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)